Din departare

De cum treci codrii de arama, de departe vezi albind…

Imi aduc aminte de prima vizita la Bucuresti. Trimis de parinti in vizita la fratele meu, incarcat cu cele de rigoare, ca doar suntem banateni si ne gandim la umplutul matului gros, am fost urcat in tren si p-aici ti-e drumul. Drumul, lung, noaptea si mai lunga. In gara m-a asteptat cu zambetul pe buze. Deja era mai vechi in ale capitalei, avea deja alura de “capitalist”.

M-a socat prima data numarul mare de masini inmatriculate in Bucuresti! Normal, ca doar n-o sa fie inmatriculate in Bihor! Dar asta a fost primul meu gand in momentul iesirii din Gara de Nord, dupa ce am trecut peste prima impresie a imensitatii de oameni! M-am pierdut pe mine intre ei.

In anii urmatori am tot revenit. Cu trenul de multe ori apoi cu masina. Ma atragea in un mod pervers imensitatea orasului emblema a comunismului romanesc, multilateral dezvoltat, presarat peste tot cu megalomania cretina a comunistului sef. Acum nu.

Dezgustat ma simt cand stiu cine umbla pe acolo acum. Bambuisti si banbuiste, cocalari si manelisti, pare a fi un creuzet imens in care s-a pierdut toata rautatea lumii, toata subcultura si toata incultura. Masini de fite de zeci de mii de euro ai caror proprietari, imbracati mereu la 4 ace in valoare de mii de euro se retrag seara in o garsoniera insalubra de prin cine stie de cartier muncitoresc, fitosi, razgaiati, oameni fara sens si fara valoare. L-au inundat! Nu mai e ceea ce a fost atunci, Bucurestiul adolescentei mele, cand ma plimbam seara cu tramvaiul pana in Dristor, catre apartamentul in care puneam capul jos sa dorm, Bucurestiul plimbarilor in miez de noapte catre Dristor I, de unde trebuia apoi sa merg pe jos, pe strazi intunecate, printre blocuri gri.

S-a schimbat iremediabil si fara sens.